Devoratul de pacate

Legenda sau adevar? Lasand la o parte diversele comentarii mai mult sau mai putin convingatoare pe aceasta tema sa incercam sa analizam exhaustiv subiectul. Devorarea pacatelor tine de obicei de scena judecatii de apoi. Ca si concept teologic ea exista inca de acum 3500 de ani – in Egiptul antic la judecata lui Osiris, cel pacatos (implicit pacatele sale) era devorat de un monstru abominabil. Ceva asemanator se intampla si in cultura azteca unde Zeita-Mama “absorbea” pacatele celui “cait”. Insa cum s-a facut trecerea insesizabila spre acel “redemption”?

   Am putea presupune, si pe buna dreptate, ca influenta crestinismului a dus la popularizarea acestei imagini. Insa gasim reminescente in arealul celtic cu mult inaintea sosirii crestinismului. Este atestat un personaj care folosea magia ritualica pentru a “extirpa” pacatele. Asta se intampla si in Isulele Britanice. In Walles, desi marturiile scrise lipsesc, savantii secoleler XIX s-au straduit sa nu vorbeasca despre acest fenomen oricum din ce in ce mai rar intalnit. Ei nu-si puteau explica cum intru-un secol „luminat”, populatia rurala analfabeta sa se dedea unor astfel de practici obscure.

Pare-se, parte a folclorului autohton, acest mit a fost influentat profund de Biserica Catolica. Devoratorul a devenit astfel un damnat, “certat” cu biserica, un adept satanic.
Insa el este cel care practica Vechea Cale. Ramasita a vechiului samanism, el se folosea de propriul spirit si corp pt a alunga suferinta bolnavului pe patul de moarte. O ultima “impartasanie” eliberatorie daca vrem sa folosim un termen crestin.

Primele scrieri atestate se afla la British Museum si este vorba despre autorul John Aubrey din 1640 care relateaza o astfel de intamplare. Deasemenea, in 1686 acest obicei este inregistrat in nordul regiunii Walles.

In august 1852, Asociatia Arheologica de la Cambridge la cea de-a sasea sedinta anuala de la Ludlow, face referiri si comentarii la acest aspect legat de riturile funerare.
Scrierile pomenesc de un cersetor folosit impotriva vointei lui. Probabil aceasta practica era ocazionala si cei care deveneau devoratori de pacate erau inzestrati cu o anumita capacaitate extrasenzoriala deosebita.

Practica e clar legata de simbolistica euharistiei crestina – impartirea trupului si sangelui lui Iisus Hristos. Hrana intru Domnul, trup si spirit, cum o inteleg crestinii este o varianta simbolica la ceea ce se intampla si in Egiptul Antic cand Osiris invie si o data cu el primavara revine pe pamant. Se impartea adeptilor acea „paine inverzita”, coliva de mai tarziu la care face Eliade referire.

Se stiu putine despre acesti „dezlegatori” cum sunt numiti popular. Este o traditie care coboara in vremurile vechi si este cunoscuta in multe zone. In ultima instanta ea a fost incorporata si in practicile funerare catolice, dar fara a i se intelege adevarata semnificatie. Simbolistic, se crede ca ritul are la origine povestea din Biblie (Levitic xvi. 21, 22v), respectiv „tapul ispasitor” al lui Aaron care a preluat pacatele copiilor lui Israel si i s-a dat drumul sa moara in salbaticie.

In traditia samanica, un devorator de pacate este „ angajat” de familie sa vina la capataiul mortului si sa manance ritual paine si sare, elemente simbolice.

In acest rit, pacatele sunt vazute ca si greutati care tin sufletul decedatului captiv intr-un fel de purgatoriu. El trebuie eliberat pentru a merge mai departe. Mancarea (paine si bere, sare si apa dupa caz) se aseaza pe abdomenul decedatului, crezandu-se ca aceasta va absorbi pacatele prin forta vitala.

Tot sin-eater-ul se ocupa de insotirea mortului precum Anubis. El canta incantatiile, urmand un ritual precis catre Lumea de Dincolo. El joaca si rolul de anam cara (prietenul si insotitorul sufletului). Un duhovnic si un sprijin in calatorie (asemanator in Papirusul lui Ani)

Ceea ce nu se cunoaste este insa efectul benefic pe care il aveau acesti „medicine-man”. Vraci-samani ai vremurilor lor, ei actionau prin metode naturiste cunoscand plantele si ierburile vindecatoare, nefiind deloc straini de medicina populara.
Rituri funerare

Pentru a intelege mai bine aceste elemente trebuie sa intelegem riturile funerare si influentele lor.

In preistorie, daca aruncam o privire, mortii erau inmormantati vopsiti in ocru, culoarea mortii. La europeni practicandu-se negrul, orientalii vad in alb simbolistica mortuara.

Chiar si acest mic amanunt, culoarea, conteaza foarte mult in economia peisajului.

Tot in vechime, triburile salbatice sacrificau un animal pe mormant pentru ca acesta sa preia pacatele celui dus in lumea de dincolo.

In Egipt, prin acest ritual de impartasire al corpului zeului, adeptul se indentifica cu el, moare, trece prin Lumea de Jos, si apoi dupa Judecata invie triumfal fiind simbolizat de culoarea verde.

Trecerea inseamna identificare, asumare, credinta, transfigurare.

Un devorator de pacate ar avea in acest sens puterea suprema, insa povara pe care ar trebui sa o indure ar fi infernala.

Marturiile atesta astfel de exemple in Scotia, Walles, Anglia, peninsula Balcanica apoi.

Putem vedea fie parti ale acestui ritual fie o simbolistica mult mai exacerbata in sensul acelor „prajituri funerare”.

Deasemenea si „priveghiul” mortilor devine inca de la iudei o practica atestata. Fie ca sa-si ia ramas bun, fie ca se temeau de actiunile celui decedat care inca se afla la „granita”.

In Irlanda, cei care vegheau decedatul trebuia sa aiba la ei sare si sa manance din cand in cand.

Mai degraba, devoratorul de pacate devine in comunitatile rurale din Britania, Balcani si nu numai acel „tap ispasitor”. El consuma pacatele si este platit pentru asta. Traieste retras de comunitate, asupra lui planand stigmatul de vrajitorie, magie neagra, practici oculte, spiritism.

Este practic o inversiune a rolului samanului la populatiile nordice. Pentru ca omul se teme de moarte si nu o mai imbratiseaza. De aceea tot ce este legat de ea trebuie sa fie indepartat, sa fie „afara” din societate.

Tot aici gasim ideea transferului de personalitate bine-rau si deasemenea, observam ca tine strict de magia religioasa.
Simbolistica 

Ne intrebam de ce oare tocmai paine si sare?

Painea a fost dintotdeauna la mare cinste si respect in conceptia comunitatilor rurale. Prin transfer de la „graul cristoforic”, adica de la graul privit de aproape care are intiparit chipul lui Hristos, painea reprezinta fata lui Hristos.

Pe langa rolul de aliment prioritar al universului gastronomic taranesc, painea, si implicit graul, are numeroase implicatii in medicina populara, dar si valente sacre prin simbolizarea trupului lui Hristos.

In istoria umanitatii, alimentatia a fost determinata de mediul natural, de structura socio-economica a comunitatilor, de conceptiile religioase si spirituale, de paradigmele mentalului colectiv. Actul alimentar axat pe dimensiunea filozofica, metabolica, in calitate de suport bioenergetic, a evoluat in functie de cadrele geografice, de cadrele culturale, dimensionandu-si semnificatii si conotatii specifice. Comunitatile ofera indivizilor coduri si modele culturale care sunt variabile in functie de factorii economici si sociali, in functie de perioadele istorice.

Dupa cum apreciaza Mircea Eliade, in actele fiziologice ale nutritiei se pot identifica coduri si valori religioase, sacralitati care „devin la primitiv un rit a carui intermediere il ajuta pe om sa se apropie de realitate, sa se insereze in pontic”.

Ofrandele aduse mortilor vorbesc despre „paine si bere” ca hrana de baza in lumea de dincolo. In Orientul antic painea nu era taiata ci rupta, iar ruperea painii, in sens figurat, ansemna „a manca impreuna, a lua masa”. Aceasta masa era, poate, inteleasa in sens spiritual ca un act sacru, iar cele 12 paini expuse in templul din Vechiul Testament sunt imaginea simbolica a hranei spirituale. In Noul Testament, in pilda inmultirii painilor se vorbeste despre 12 cosuri cu peste si 12 cosuri cu paine. Intrucat omul nu traieste doar cu painea materiala, painea euharistica a vietii devine hrana spirituala impreuna cu vinul.

Din punct de vedere al simbolisticii painea reprezinta elementele primordiale: pamantul (recolta este rodul sau), apa, focul.

Painea insoteste in mod constant si necesar omul in marile momente ale vietii: nasterea, (ursitori, botez), nunta, moarte. Daca la nunta colacul miresei este un insemn al belsugului, fertilitatii, norocului in viata, in ritualurile trecerii, la ursitori si pomana, azimele (azmele), din aluat nedospit unse cu miere au rolul imbunarii, indulcirii trecerii prin viata a omului si a spiritului catre cealalta lume.

Simbolul painii
In religiile antice, painea era considerata drept un dar ce venea din partea zeilor. La fel si in Vechiul Testament unde painea era darul lui Dumnezeu de care depindea supravietuirea omului.
In acelasi timp, painea este simbolul vietii omului pe care omul i-o ofera lui Dumnezeu. Astfel Melchisedec i-a oferit lui Dumnezeu ca jertfa paine si vin. In templul din Ierusalim stateau expuse permanent cele douasprezece paini ale “punerii inainte” care reprezentau cele douasprezece triburi ale lui Israel care se ofereau pe sine lui Dumnezeu. La cinele rituale sau cinele pascale, painea mai avea o semnificatie: era semnul memorial al eliberarii din sclavie, se folosea numai paine nedospita sau azima asa cum fusese painea pe care o mancasera in Egipt evreii, in graba nemaifiind timp sa o dospeasca, in noaptea eliberarii.
Nu numai la evrei, dar la toate popoarele orientului painea era franta si distribuita la inceputul mesei de catre capul familiei.